Campionatul Mondial al Cluburilor organizat de UEFA nu mai reprezintă măsura corectă prin care se decide ce echipă de fotbal a lumii este cea mai bună. Datorită investițiilor masive din fotbalul european din ultimii ani, cluburile de pe acest continent dețin un foarte mare avantaj față de echipele din restul confederațiilor, ele permițându-și să cumpere jucători de mare valoare și să-și construiască loturi puternice.

Mai mult, inclusiv formatul competiției este unul care favorizează participantele din UEFA și America de Sud (Conmebol), lucru care, cred eu, este nedrept pentru celelalte echipe. Problema principală a Campionatului, este aceea că, în cele din urmă, nu prea a reușit să țină pasul cu schimbările din fotbal și, din acest motiv, și-a cam pierdut din relevanță și scop.

Scopul turneului

Competiția a debutat pentru prima dată în anul 2000, când s-a transformat din vechea Cupă Intercontinentală, în ceea ce este astăzi (Campionatul Mondial al Cluburilor). Ideea din spatele ei era să funcționeze drept înfruntare anuală în care diferite echipe de fotbal de pe mapamond aveau să-și scoată la rampă cei mai buni jucători. Fiecare club care câștiga un turneu intercontinental, avea să concureze cu un altul, pentru titlul de cea mai bună echipă a lumii.

Așa stăteau lucrurile în teorie, dar în practică, situația era foarte diferită. Până la apariția Campionatului Mondial al Cluburilor, mulți dintre jucătorii non-europeni de fotbal își desfășurau carierele în țările de origine, fiind foarte puțin cunoscuți la nivel mondial. Odată cu înființarea noii competiții, ei au avut ocazia să-și arate talentele în fața unui public mult mai larg și, la acea vreme, exista chiar și o paritate între cluburile din Europa și America de Sud.

În primii trei ani ai competiției, trofeele au mers către sud-americani, apoi cluburile europene au revenit și au început să domine, înclinând balanța puterii în favoarea continentului de pe care proveneau.

David versus Goliat

Echipele din Europa și-au început dominația în prima parte a secolului curent, când în majoritatea dintre ele s-au investit sume masive de bani. Dezavantajul major în prezent, este acela că există o mare diferență între ele și restul cluburilor din alte confederații. Echipele europene sunt mult mai puternice, dispun de fonduri mai mari și își permit să cumpere jucători de talie mondială, spre deosebire de cluburile mai mici, care nu au asemenea posibilități.

Câștigătoarea Ligii Campionilor primește un premiu în bani mult mai însemnat decât se acordă în alte competiții continentale la un loc. Spre exemplu, sezonul trecut, Real Madrid s-a ales cu 70,1 milioane de dolari de pe urma câștigării UEFA Champions League. La polul opus, s-au aflat cluburi precum San Lorenzo, campioana din Cupa Libertadores (Conmebol), cu 6,1 milioane de dolari, ES Setie (victorioasă în Liga Campionilor Africii (CAF), cu 1,8 milioane de dolari și Western Sydney Wanderers (în competiția asiatică), care a primit și ea cam aceeași sumă de bani ca și africanii.

Nu este de mirare că, dispunând de asemenea fonduri, echipele de fotbal din Europa pot să atragă către ele unii dintre cei mai buni jucători pe care îi poate produce o altă țară. Aceștia se îndreaptă către ele, tentați fiind de contractele mari pe care le primesc. Prin urmare, în Europa se strâng toate talentele lumii, inclusiv cele pe care le scoate chiar Lumea Veche.

Cei care pierd cel mai mult de pe urma exodului de jucători sunt, fără doar și poate, brazilienii și argentinienii, cele două țări fiind principala „sursă” de „materie primă” pentru cluburile europene. Deci, mai exact, pierderile Americii de Sud sunt câștigurile Europei.

Privind atent la Campionatul Mondial al Cluburilor, putem spune că acesta nu mai este de mult o confruntare cât de cât decentă, între echipe de un calibru asemănător. În prezent, el este doar o răfuială între David și Goliat, între cluburi europene mari, foarte puternice, cu loturi alcătuite din cei mai buni jucători ai lumii, și echipe mici, slabe și cu un 11 mult mai puțin titrat.

Real Madrid este un bun exemplu de club sub cupola căruia se regăsesc jucători foarte buni și foarte scumpi, cum ar fi Casillas, Sergio Ramos, Benzema, Varane, Ronaldo, Pepe, Kroos, Marcelo, Rodriguez, Bale sau Chicharito. Numai pe 3 dintre aceștia (Ronaldo, Bale și Rodriguez), Realul a plătit nu mai puțin de 367,8 milioane de dolari.

În lume, nu sunt decât 12 cluburi de fotbal care se pot mândri cu faptul că au un lot ceva mai valoros ca mai sus numiții jucători (dacă îi adunăm pe toți cei care compun echipa, de la primul 11 la rezerve). Prin comparație, Auckland City FC, unul din cluburile pe care le-a înfruntat Real Madrid, este o echipă foarte mică, de amatori, care, atunci când nu joacă fotbal, își văd de meseriile lor de zi cu zi.

Și alte echipe mari din Europa au loturi compuse din mulți stranieri. Inter Milan, în 2010, avea numai 5 oameni care erau italieni, restul provenind din țări de prin America de Sud (în marea lor majoritate). Barcelona, în 2011, avea o formație în care evoluau 10 stranieri (dintr-un total de 23 de jucători).

Dat fiind avantajul inechitabil de care se bucură cluburile europene și de formatul oarecum bizar al competiției, Campionatul Mondial al Cluburilor nu cred că se mai poate numi cel mai corect turneu organizat în fotbal, la fel cum nici câștigătoare nu mai este chiar „cea mai bună echipă a lumii”. Campionatul și-a pierdut importanța și nu mai este demn de laude.

Trebuie să se restaureze din nou paritatea în această competiție. Atât în Brazilia, cât și în Argentina, salariile jucătorilor care evoluează în ligile acestor țări au început să crească, tocmai pentru a-i determina pe cât mai mulți dintre aceștia să rămână în țările lor și să nu mai plece spre alte meleaguri.

Este un început bun, dar, totodată, și UEFA trebuie să facă ceva. De exemplu, ar putea limita numărul de jucători stranieri care pot fi deținuți de un club (maximum 2, să zicem) și, de asemenea, ar mai putea să schimbe și formatul actual, pentru a le permite tuturor echipelor angrenate în competiție să joace același număr de meciuri de calificare. Dacă nu se aplică o astfel de măsură, Campionatul nu mai are rost să continue după modelul curent.