0505Icoanele rusești sunt o reprezentare vizibilă a adevărului spiritual și a expresiei artistice a gândirii, teologiei și culturii din Rusia. Aceste opere de artă au ajuns pe meleaguri rusești la sfârșitul secolului al 10-lea, din Grecia, după convertirea la creștinism a prințului Vladimir de Kiev. Ca urmare a evenimentului, Rusia a fost expusă și mai mult la cultura europeană a acelor vremuri, ceea ce i-a permis să aibă o relație strânsă cu Bizanțul, a cărui moștenire culturală provenea de la greci și romani.

Primele icoane care au apărut în Rusia erau făcute, de fapt, în Grecia. Cuvântul „icoană” provine din termenul grecesc „eikon”, care înseamnă „chip”, „imagine” sau „reprezentare”. Ele au servit drept model pentru pictorii ruși de icoane care, de-a lungul timpului, și-au dezvoltat și ei propriile lor detalii naționaliste. Cu toate acestea, ei au păstrat tiparul original, respectând îndeaproape indicațiile primite de la Biserică.

Icoanele antice din Bizanț se pictau pe panouri subțiri de lemn, cu vopsea tempera. Se foloseau pigmenți de culoare amestecați cu albuș de ou. Artiștii care le pictau erau considerați a fi niște oameni speciali, cu har de la Dumnezeu, aleși chiar de El pentru talentul lor. De aceea, ei trebuiau să fie foarte exacți în ceea ce făceau. Pe lângă aceasta, aveau de urmat și o viață cât mai apropiată de a preoților sau a călugărilor, în care nu li se permitea să se abată de la indicațiile și regulile impuse de Biserică.

La schimb, primeau un mare respect din partea Bisericii și o serie de privilegii.

Cum ei se considerau doar niște unelte prin care Dumnezeu Însuși se exprima, nu-și semnau niciodată operele de artă. Drept urmare, o mare parte din icoanele rusești au fost pictate de artiști al căror nume nu este cunoscut. Numai câteva poartă și semnătura celor care le-au produs.

Principalele centre în care se pictau icoanele erau mănăstirile, unde existau ateliere speciale pentru această activitate. De asemenea, cei care mai dețineau icoane erau și boierii bogați din nobilime. Pentru realizarea icoanelor, se folosea, inițial, lemnul de tei. Apoi, spre sfârșitul secolului al 18-lea, s-a trecut la lemnul de chiparos, care era tăiat și modelat după specificațiile cerute pentru realizarea cadrului pe care urma să se picteze icoana.

În acest cadru se realizau niște adâncituri, care reprezentau zona în care aveau să se redea scenele marginale. Spatele icoanei era întărit pentru a se evita curbarea cadrului în timp. Peste ea se aplica gips presărat pe fâșii de pânză de in sau cânepă. Mai departe, se punea și un strat de amorsă, care avea ca ingrediente praful de calcar sau alabastru, combinat cu lipici de proveniență animală, netezit cu piatră ponce.

Culorile și plasamentul imaginilor într-o icoană antică rusească au o simbolistică importantă. Pictorii se specializau în realizarea fețelor, a mâinilor, în aurirea icoanelor sau în caligrafie. După ce erau terminate, icoanele erau duse la Biserică pentru a fi binecuvântate. Acolo, urmau să fie puse pe un perete mare (catapeteasmă), laolaltă sau individual. Uneori, ele ajungeau și în locuințe private, unde rămâneau timp de mai multe generații.