Am citit recent celebrul roman al lui Gustave Flaubert, Madame Bovary, care m-a fascinat iniţial prin stilul său descriptiv savuros, dar de câteva ori m-a şi plictisit teribil. M-am înfuriat trecător în faţa acestei plictiseli, încăpăţânându-mă să continui lectura acestui roman atât de cunoscut. Dar, în clipa următoare ajungeam la anumite pasaje care îmi captau subit atenţia, provocându-mă să merg mai departe şi să nu las cartea din mână. Personajul central al romanului, Emma Bovary, este într-o continuă luptă cu ea însăşi şi cu mediul în care trăieşte. Ea îşi doreşte mult mai mult de la viaţă, dar aspiraţiile ei ajung să-i monopolizeze complet viaţa, ea aflându-se într-o stare exagerată de tristeţe şi melancolie, care nu îi mai permite să se bucure de micile plăceri ale vieţii.

Refugiul şi-l găseşte în propria fantezie, în romanele pe care le citeşte, în amintirea acelui prim bal luxos la care a participat şi în toate aventurile sale trecătoare. Realitatea o plictiseşte incredibil. Mai mult decât atât, ea îşi ţese treptat un fel de alter-ego, care nu are nimic în comun cu cine este ea, de fapt. Ficţiunea devine motorul ei secret. Dorinţa ei de a trăi în lux, de a purta numai rochii elegante, brodate minuţios, îi declanşează un fel de ură faţă de soţul ei, un doctor mediocru, care nu reuşeşte să-i ofere aceste lucruri. Dragostea lui nu este suficientă pentru Emma, iar neputinţa lui în realizarea acestor fantasme devine o greutate pentru ea, care nu face altceva decât să-i adâncească suferinţa imaginară creionată de mintea sa.

Madame Bovary se regăseşte în femeia contemporană, în eroinele care sunt atrase excesiv de lumea materială. Emma Bovary este o feministă timpurie, dar acel gen de feministă care doreşte egalitate cu partenerul său, atâta timp cât el o susţine financiar. În acest caz, nu putem vorbi despre feminism, ci doar despre o femeie care vrea să fie ţinută în puf. Cu toate acestea, Flaubert a surprins foarte bine societatea de la 1857, societate cu numeroase reguli absurde. Există un fragment în roman în care Emma se duce la preot pentru a încerca să găsească răspunsul suferinţei ei. Acesta nu prea o ia în seamă, întrebând-o dacă nu cumva este bolnavă sau dacă nu a mâncat ceva rău. El îi mai spune că un ceai fierbinte va rezolva orice problemă şi atâta timp cât are mâncare şi lemne iarnă, nu înţelege ce ar putea avea, minimalizând statutul femeii într-o simplitate aproape animalică. Apoi, întreaga lume din societatea în care trăia Bovary pare să critice orice mişcare şi să condamne orice sentiment uman şi orice dorinţă mai înaltă decât condiţia reală. Cert este ca o înţelegi pe Emma pe tot parcursul romanului. Ajungi să empatizezi cu ea, chiar dacă reacţionează paradoxal de multe ori. Emma devine un compendium de trăiri şi reacţii umane, atât de apropiate de realitatea contemporană.