Jocurile de noroc au reprezentat dintotdeauna o afacerea foarte importantă pentru mafie, care reușea să câștige sume fabuloase din orice formă a lor, de la partidele de poker sau blackjack, la cursele de cai sau alte sporturi în care era implicată. În Statele Unite, mafioții din diversele clanuri, dețineau multe cazinouri și localuri de lux în care se desfășura o sumedenie de activități ilegale.

Probabil vă întrebați de ce nu se lua atitudine împotriva lor și de ce nu erau trimiși la închisoare? Problema este că, de cele mai multe ori, cei care ar fi trebuit să facă asta, erau ei înșiși pe ștatul de plată al nelegiuiților. De la cel mai important oficial, până la cel mai puțin important polițist, cu toții aveau, într-o anumită măsură, legături cu lumea interlopă. De aceea, nu de puține ori, chiar dacă un mafiot ajungea după gratii, el nu rămânea acolo pentru multă vreme.

Din cauza faptului că multe oficialități „lucrau” cot la cot cu mafia pentru bunăstarea ei, toate ilegalitățile comise de aceasta erau trecute cu vederea. Când cineva din „familie” avea probleme cu legea, era suficient să mituiască pe cine trebuie și scăpa repede. Uneori, se mergea chiar și mai departe, până la eliminarea celor care au îndrăznit să arunce respectivul mafiot într-o celulă neprimitoare de penitenciar.

Mafia a știut întotdeauna ce trebuie să facă pentru a evita brațul lung al legii. Din acest motiv, a și prosperat atâția ani, mulți capi ai săi ajungând celebri. Să ne gândim doar la Al Capone. El a fost șeful grupării „The Outfit” din Chicago, până prin 1932-1933, când, în cele din urmă, justiția a reușit să-l trimită la închisoare. Ați fi tentați să credeți că l-au condamnat pentru toate afacerile sale dubioase și crimele comise de „soldații” săi de-a lungul anilor…

Ei bine, nu, Capone a mers la închisoare numai pentru un singur lucru: evaziune fiscală. Și, dacă nu ar fi fost nici asta, posibil ca el ar fi zburdat liber până la adânci bătrâneți. Așa, s-a ales cu o sentință de 11 ani, acesta fiind și sfârșitul său ca lider al unei grupări mafiote. Să revenim, totuși, la jocurile de noroc…

Multă vreme, ele nu au foste legale în America. De-abia prin 1931 s-a dat o lege, în statul Nevada, care le oferea acestora un statut de activitate care se încadra în normele impuse de guvern. La acel moment, am putea spune că Las Vegas-ul nu exista pe harta marilor puncte de atracție din America. Era un orășel mic, murdar, aruncat în mijlocul deșertului, în care se puteau găsi câteva benzinării, fast-food-uri și localuri în care se putea juca numai la slot machine-uri.

Deci, din câte se vede, putem înțelege foarte ușor de ce nimeni nu se înghesuia să „rupă ușa” în Vegas. Pur și simplu, nu prea aveai ce să faci acolo. De-abia după cel de-al doilea război mondial s-a schimbat situația, atunci când mafia a pus ochii pe micul oraș din deșert, înțelegând potențialul pe care îl avea.

Chiar și Al Capone a vrut, la un moment dat, să transforme Vegas-ul într-un rai pentru turiști, plin de hoteluri și cazinouri. Visul său, însă, nu s-a mai realizat, astfel că, o vreme, acolo nu a călcat nici un picior de mafiot.

Deși Capone nu a mai ajuns să-și pună planul în aplicare, au existat alți capi care nu au putut să nu observe că Las Vegas era un loc numai bun de făcut afaceri. Printre aceștia s-au aflat și Meyer Lanski și Bugsy Siegel. Iar „ajutorul” din partea lor nici că putea veni la un moment mai potrivit. Înainte ca orașul să fie împânzit de cazinouri, turiștii americani care voiau să se distreze și să cheltuiască bani la jocuri de noroc, nu aveau o altă alternativă decât să meargă în Cuba.

Acolo, mafia era deja ca la ea acasă și deținea foarte multe locații de acest gen, în special mulțumită complicității regimului corupt al lui Fulgencio Batista, care era conducătorul militar de facto al țării. Drept urmare, nici nu este greu să ne imaginăm cât de bine o duceau mafioții, ținând cont de faptul că profiturile pe care le făceau erau uriașe.

La 10 ani după deschiderea primului cazinou în Vegas, a venit și revoluția lui Fidel Castro, iar jucătorii care, până atunci, obișnuiau să meargă în Cuba, au fost nevoiți să renunțe la această destinație și să-și îndrepte atenția către Las Vegas. Dacă mafia ar trebui să mulțumească unui anumit individ pentru ceea ce a făcut în acest oraș, atunci Bugsy Siegel ar fi cel mai potrivit om pentru asta.

Datorită imaginației și abilităților sale organizaționale impecabile și, evident, cu ajutor din partea „familiei”, el a reușit să deschidă prima locație din oraș care oferea oamenilor de rând posibilitatea de lua parte la jocurile de noroc pe care le îndrăgeau. „The Flamingo” s-a deschis, oficial, pe 26 decembrie 1946. Era unul din multele localuri pe care Mafia le finanța, Las Vegas-ul dovedindu-se a fi foarte profitabil.

Și, uite așa, micul și plictisitorul oraș din mijlocul deșertului și-a început drumul către faimă, nu doar la nivel național, ci și internațional. Din păcate pentru Siegel, el nu a apucat să se bucure prea mult de ceea ce a realizat, deoarece, în urma problemelor pe care le-a întâmpinat în timpul construcției cazinoului Flamingo și pentru faptul că a încercat să bage în buzunar o parte din banii rezervați pentru proiect, a fost asasinat la ordinele mafiei, ca semn de răzbunare.

După moartea sa, locul i-a fost luat de către Meyer Lansky, acesta din urmă reușind să transforme „The Flamingo” într-un cazinou de succes în doar un an. Evident, el și-a asumat tot creditul pentru realizare, parcă uitând (în mod intenționat) și de meritele lui Siegel. Nu după multă vreme, în Las Vegas avea să-și facă apariția și gașca lui Capone, „The Outfit”, venită de la Chicago pentru a se conecta și ea la conducta de bani a jocurilor de noroc.

Aceasta deținea 3 mari cazinouri: Stardust, Desert Inn și Riviera. Hacienda, Golden Nugget, Sahara și Fremont le-au urmat îndeaproape până în anii ’60. Turiști din America și, mai apoi, din toată lumea, au început să vină în număr foarte mare în Vegas pentru oportunitățile excelente de distracție.

După cum știm deja, toate poveștile frumoase trebuie să aibă și un final. În cazul de față, mafia era cea care trăia o astfel de poveste, iar finalul și-a cam făcut apariția de prin 1960, când un miliardar excentric și solitar, Howard Hughes, a adus o schimbare. El a cumpărat nu mai puțin de 17 cazinouri deținute de mafie și a gonit-o pe aceasta din ele.

Prin această mișcare, Hughes spera să scoată el însuși bani buni din noua afacerea, dar, în final, totul s-a dovedit a fi o mișcare nu foarte inspirată. Nu numai că nu s-a ales cu prea multe din aventura în care s-a implicat, ci a și pierdut mult. Mafia a profitat de ocazie și s-a reîntors în Vegas, dar, din păcate, lucrurile nu au mai avut același curs ca în trecut.

În anii ’80, FBI-ul a lansat o operațiune masivă de eliminare a mafiei, toate cazinourile pe care ea încă le mai deținea fiind „curățate” de orice urmă de ilegalitate și vândute către noi proprietari, care nu erau certați cu legea. Ei au schimbat fața orașului Las Vegas, făcându-l să fie un loc mult mai prietenos pentru turiști și familiile lor.

Cât despre mafioții care mai rămăseseră implicați în jocurile de noroc, marea lor majoritate au fost arestați și condamnați la închisoare, unii dintre ei pe viață.