Arhitectura normandă și-a căpătat denumirea curentă de la zona din care provine, adică Normandia. Apogeul ei a fost în secolul al 11-lea, iar sfârșitul a venit undeva prin secolul 12. Ei i-a urmat arhitectura saxonă și i-a precedat cea gotică. Este o formă de arhitectură romanică, propagată de către normanzii (vikingii) care au cucerit Anglia. Ea a dat naștere unor clădiri mari și impenetrabile, de tipul catedralelor, fortărețelor, castelelor și altor astfel de fortificații.

Renumita mănăstire Mont-Saint-Michel este un exemplu de construcție ce aparține arhitecturii normande. De fapt, marea majoritate a structurilor religioase au fost ridicate folosindu-se elemente de arhitectură normandă la construcția lor, de la cele mai mici biserici din sate, până la cele mai mari catedrale regale. Caracteristica principală a bisericilor normande este aceea că mai toate au formă de cruce, având clopotnițele construite în apropierea clădirii în sine.

Și castelele medievale sunt tot o inovație a arhitecturii normande. Ele au apărut nu numai în Anglia, ci și în Scoția, Irlanda, Normandia și chiar Italia. În Italia, trăsăturile lor normande au mai fost combinate și cu stiluri bizantine și arabe, ceea ce le-a făcut să fie mai puțin sumbre.

Arhitectura normandă este rodul celei romanice, apărute în Lombardia, Italia. Arhitectura romanică derivă din stilurile clasice romane, având elemente caracteristice precum ar fi arcadele, boltele, coloanele și cupolele. Prezența cupolelor arcuite este însemnată, ea fiind o invenție romană. De asemenea, și boltele puteau avea mai multe stiluri. Cea mai populară boltă era cea de tip tunel, care se folosea pe scară largă la mănăstiri.

Unul dintre cele mai utilizate materiale de construcție în arhitectura normandă era piatra, aceasta fiind preferată pentru că oferea clădirii o stabilitate mai bună. Pietrele folosite la ridicarea clădirilor la acea vreme, nu erau tăiate după un anumit tipar, deoarece atunci nu existau meșteri adevărați care să facă acest lucru (zidarii). Drept urmare, construcțiile erau alcătuite din pietre mari, cu forme neregulate, care le dădeau acestora un aspect mai voluminos.

Acoperișul unei clădiri normande era arcuit, la fel ca și cele construite în stil arhitectural roman. Boltele erau capabile de a oferi un echilibru în distribuirea greutății acoperișului. O construcție normandă nu aveau foarte multe ornamente. Uneori, unii arhitecți obișnuiau, totuși, să mai sculpteze o serie de arcade în pereți, pentru a da un look mai diferit clădirii.

Alți meșteri puneau diverse aplice, iar o mică parte din ei, fiind foarte iscusiți în folosirea daltei, sculptau animale în relief deasupra ușilor de acces. Cupolele și coloanele nu era nici ele foarte ornamentate, deși, după ce mișcarea normandă a ajuns la un maxim în secolul 12, acestea au început să fie luate în vizor mai des din punctul de vedere al decorațiunilor. Tot acum, au apărut și vitraliile, chiar înainte ca steaua arhitecturii normande să apună, lăsând, astfel, loc celei gotice.

Arhitectura normandă se mai deosebește de alte stiluri arhitecturale și prin ferestrele mici ale clădirilor. Înainte de apariția stilului gotic, arhitecții evitau să facă ferestre mai mari, pentru că exista riscul ca respectiva clădire construită să se prăbușească. Drept urmare, oamenii care locuiau în clădiri de acest gen nu primeau foarte multă lumină naturală, fiind nevoiți să folosească lumânări pentru a-și ilumina casa.

De-abia în perioada următoare, când și-a făcut apariția stilul gotic, s-a putut rezolva problema stabilității structurale a clădirilor, putându-se face ferestre mai mari. Arhitectura romanică și cea normandă au adus diverse inovații, printre ele numărându-se și construirea de clădiri foarte înalte, cum ar fi castelele sau catedralele, care erau, la un moment dat, cele mai mari construcții din Europa.

În cazul cetăților, acestea aveau o formă pătrată, în ele locuind nobili, păziți în permanență de soldați înarmați care supravegheau împrejurimile castelului de la înălțime zidurilor lor. Ei erau oricând gata să apere castelul, dacă era atacat de inamici. Clădirile de tipul cetăților, dat fiind faptul că aveau înălțimi mari, trebuiau susținute și de ziduri mai groase, însoțite de coloane masive, care ofereau suport structurii.

Grosimea zidurilor s-a mai micșorat odată cu adoptarea stilului gotic, care a adus ca noutate în construcții contraforturile. Prima clădire construită în stil normand din Anglia a fost Catedrala Westminster din Londra, cu toate că, până la finalizarea ei, au fost încorporate și foarte multe elemente caracteristice arhitecturii gotice.

Majoritatea turnurilor centrale ale castelelor sau catedralelor erau normande. Aceste structuri pătrățoase, cu pereți groși, se foloseau ca temnițe, dar și ca puncte de apărare împotriva atacurilor inamice. Turnul Londrei (numit și Turnul Alb), care a servit drept închisoare foarte multă vreme, este unul din exemplele de arhitectură normandă.

Este o construcție înaltă, de 30 de metri, are pereți groși și arată ca o fortăreață. Se poate spune că, deși ridicate de arhitecții adepți altui stil arhitectural, multe clădiri din acea vreme sunt, de fapt, o continuare a arhitecturii normande. Deci, nu ar fi greșit să presupunem că, dacă nu ar fi existat arhitectura normandă, nici alte stiluri nu s-ar fi putut dezvolta mai departe.

În zilele noastre, foarte mulți oameni asociază arhitectura normandă și romanică perioadei medievale. În principiu, după cum s-a aflat până acum, castelele și catedralele construite la acea vreme nu erau numai reședințe regale, ci aveau și rol de fortificații de luptă. Ținând cont de ultima partea a propoziției precedente, ele au fost scenele unor conflicte sângeroase și a unor timpuri pline de suferință.

Denumirea de „Ev Întunecat” acordată Evului Mediu este posibil să provină și de la faptul că, datorită stilului arhitectural folosit la construirea clădirilor, acestea nu erau foarte bine luminate.