Realismul

de

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea idealismul romantic care pusese stăpânire pe prima parte a secolului și-a pierdut din intensitate, lăsând locul unei alte paradigme, și anume Realismul. Ceea ce a stârnit interesul celor mai mari romancieri din Europa și America a fost o nouă abordare a caracterului și subiectelor, o scoală de gândire care mai târziu a ajuns să fie cunoscută sub numele de Realism. Realismul aduce în prim plan o atenție la detalii deosebită și un efort de a reproduce adevărata natură a realităţii într-un mod în care romancierii nu au încercat. Piesa principală este credința că funcția romanului este pur și simplu de a raporta ceea ce se întâmplă, fără comentarii sau judecată. Elemente aparent neimportante atrag atenția romanului realist. Această schimbare de stil a însemnat că unele dintre asteptările tradiționale legate forma romanului a trebuit să fie uitate.
Spre deosebire de romantism, romanul realist se bazează pe punctele forte ale personajelor sale mai degrabă decât de teren sau de frază. Personajele concepute de școala realistă sunt unele dintre cele mai faimoase din istorie literară, de la Daisy Miller a lui James la Raskolnikov al lui Dostoievski. Acestea sunt complexe din punct de vedere psihologic, cu multiple fațete, și cu impulsuri contradictorii și motivații care reproduc necazurile de zi cu zi și condiția umană.

Realismul a coincis cu Victorianismul, dar a fost o colecție distinctă de principii estetice. Romanul realist a fost puternic informat de tehnici jurnalistice, cum ar fi obiectivitatea și fidelitatea faţă de faptele problemei. Nu este o coincidenţă faptul că mulţi dintre cei mai cunoscuți romancieri ai timpului au avut ocupații concurente în industria editorială. Ideea de roman scris ca un „raport” a crescut din această colaboare între literatură și jurnalism. Persoanele fictive și evenimentele sunt destinate pentru a reproduce perfect lumea reală. Încercările clasei de mijloc de a-și păstra poziția în lume a fost un subiect tipic pentru romanele realiste. Acolo a apărut un subgen al realismului numit realismul social, care în retrospectivă poate fi interpretat ca Marxist.

Preocuparea imperativă a tuturor operelor realiste de ficţiune este caracterul. În mod specific, romancierii au luptat pentru a crea personaje complexe și stratificate, care, pe cât posibil, să fie percepute ca fiinţe reale. O mare parte din acest efect a fost realizată prin monologuri interioare şi o profundă înţelegere a psihologiei umane. Cercetatorii minţii umane au început să realizeze că o persoană este compusă dintr-o rețea de motivații, interese, dorințe și temeri. Felul in care aceste forțe interacționează și, uneori, se luptă, joacă un rol important în dezvoltarea personalității. Realismul, la cel mai înalt nivel, încearcă să expună aceste lupte interne. Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a „acțiunii” romanului realist este internalizată. Schimbări în starea de spirit, în percepții, în opinii și idei constituie puncte de cotitură.

Începutul acestui stil narativ îi poate fi atribuit romancierului francez Balzac, prin portretizările vieţii comune, cu deosebită atenţie la detalii. Henry James este cel mai împlinit şi cunoscut practicant al acestui stil, prin multiple opere memorabile. Printre figurile de bază ale stilului se remarcă si Dostoyevsky, Gustave Flaubert, George Eliot, Mark Twain.
Realismul a fost atacat pentru că se îndeparta mult de ceea ce vroiau să vadă cititorii într-un roman. Fascinaţia pentru aspectele negative ale vieţii au atras multe critici, mai ales datorită faptului că accentul pus pe prezentarea minuţioasa a personajelor părea ca o reticenţă în a relata povestea. Cititorii argumentau că se întamplau prea puţine lucruri în ficţiunea realistă, şi astfel, spre sfârşitul secolului XIX, Realismul lăsa loc Naturalismului.